bunicul meu partea 1.

Pielea lui inca nu era acoperita de riduri , si mainile lui erau atat de muncite incat pastrau textura tineretii lui. Cu mainile acelea da , cu ele muncea zi de zi , statea in soare , se lupta cu pamantul , il mangaia , il curata , ii vorbea . Inca imi amintesc chipul lui pe patul de spital slab si tuns la chelie , nu mai era omul puternic si impunator , vorbea in soapta , abia se mai tinea pe picioare . Era un om atat de demn nici macar nu m-a mai primit in salonul sau am stat la usa , mi-am sters repede ochii , i-am zambit si am plecat , bunicul meu nu a stiut niciodata cat de mult l-am iubit . Cat de mult in iubeam in zilele de vara cand ma opream la cine stie ce carciuma sa ii cumpar mici. Bunicii mei iubeau micii , micii din balci, din carciumi , de acasa , de pe jaratec.
Imi amintesc ca aveam 11 ani si ma plimbam cu mama. Nu noi nu mergeam la cumparaturi , nici macar la plimbare ci la spital. Spitalul era biserica mea.Alb , alb , cumplit de alb . Visam alb , gandeam alb si mirosul ala nenorocit de spital era TOT ALB . Nu ma pot opri din plans de cand am inceput sa scriu . Doamne cand il vedeam pe bunicul meu in picioare iar aveam totul. Eram eu , eu o fata incredibil de bogata spiritual cu omul asta minunat si care a aflat ca e bolnav prea tarziu. La inceput cand era internat si nu stia ,toti il amageau ca e altceva . El era insa mult prea inteligent.
-Am cancer nu ? o intreba el pe mama
-Nu , cum sa ai cancer.
Cancer, metastaza cerebrala , bunicul meu a murit in chinuri groaznice , bunicul meu NU mai putea vorbi , iar eu , eu un copil de 12 ani umblam prin manastiri sa ii caut vindecarea. Dar nu bunicul meu s-a vindecat ci eu m-am vindecat de toata umanitatea , de toata bataia de joc , de toata sila odata cu moartea lui .
Nu am fost langa el. Nu… ma plimbam pe afara . In aceeasi seara l-am visat . Visul incepea cu sfarsitul bunicului meu .

Dana Mandru-Flacara

Probabil asta sunt eu . In forma bruta.


Risc, imi spusesem candva, nu se poate sa nu l fac sa ma iubeasca intr-o zi, si mi am pus in joc toate armele. In spatele amabilitatii cu care ma cucerise la inceput, zacea un munte de indiferenta care pe mine, indragostita, ma facea sa sufar ingrozitor la orice intalnire cu el.
- Chiar nu-ti dai seama ca tin la tine? I-am spus
- Ba da , raspunse el sec.
- Si n-ai nimic de spus?
- Marita-te cu mine.
Bucuria mea fu prea mare ca sa mai analizez tonul, gesturile, privirea pe care mi le adresase in acel moment . I-am sarit de gat spunand printre lacrimi da. El statea impasibil . Cand apropierea mea il deranja prea tare, ma indeparta cu palmele.
Nu simtea nimic, nici ura, nici dispretul, nici mila, dar - ce era si mai grav - nu simtea dragostea.
Emil s-a casatorit cu mine pentru ca era un om destept care-si intelesese rolul pe lume si care trebuia deci sa se supuna si el ca oricare altul, legilor firii. Dar fara sa iubeasca.
Anii treceau , fara sa aduca schimbarea mult sperata. Imi doream un copil . Era singura sansa de a-l transforma intru-un sot si tata sensibil. Intr-o seara, la cina noastra muta in doi, in timpul careia Emil privea plin de interes ecranul televizorului, i-am marturisit ingrijorarea mea
- Nu vrei copii?
- Noi sa fim sanatosi, ca in rest…
Emil rostise una din cele mai lungi fraze din viata lui, fraza vietii sale. Cum putuse spune una ca asta? . Privea prin mine ca printr-un geam. Nu-mi zambea. Nu-mi rostea nici numele. Cât despre altceva...nici vorbă.
Am fost sfatuita sa divortez. Am fost tentata sa-l insel. Am fost la un pas de a-mi pune capat zilelor. L-am rugat sa ma iubeasca. M-am tarat in fata lui. L-am amenintat. L-am lovit cu pumnii . Am facut totul pentru a-l scoate din indiferenta .Zadarnic .Am renunţat..Acum sânt o femeie monstruoasa .El m-a modelat, el , cu privirile lui de gheata, dupa propriu-i sablon .Ce sa mai salvez din mine si cum?
In vocabularul lui Emil exista, totusi, toata gama cuvintelor frumoase. Dimineata ma intampina cu acelasi dezacordat “iubito”.
- Nu-mi mai spune asa.Nu-ti sunt nici iubita, nici prietena, nici sotie. Nu-ti sunt nimic! Nici macar nu exist pentru tine. Nimic mai mult decat o tovarasa de apartament
M-a privit rece, ca de obicei,a spus un “Bine” si a parasit bucataria.
Cu toate acestea, sotul meu se adaptase perfect pe calapodul casniciei, jucand rolul sotului ideal, pe care orice femeie, poate, si l-ar fi dorit daca nu ar fi avut pretentiile mele stupide de a primi nu dragoste, dar macar putina atentie. Tratamentul sacaitor, pe care i-l administrasem lui se intorsese împotriva mea. EU ma vindecasem, nu el. De dragoste, de speranta, de tot. Eram ceea ce era si el: un seif blocat, al carui cifru fusese uitat cu buna stiinta. Imi ferecasem inauntru toate sentimentele, bune si rele, laolalta. Cine avea nevoie de ele? Dar ştiţi ce e incredibil? O data cu decaderea mea iminenta, in ochii lui se naste o lucire noua. Ma priveste. Straniu, zambeste! Se apropie de mine si ma saruta pe frunte. Acelasi “iubito” de odinioara pare sa ia amploare, la inceput timid, soptit dupa ureche, apoi descatusat, din ce in ce mai rasunator. Ingenuncheaza in fata mea, se taraste, cersindu-mi o vorba. Ma ameninta. Ma loveste cu pumnii. Nu mai am ce-i oferi. Acum sunt Emil cel de o viata. Rigida si fara expresie, in timp ce el, stupefiat la picioarele mele, nu-mi accepta atitudinea. Il evit, pentru ca nu stiu ce ar trebui să spun.Nu simt nimic . Acum ii dau dreptate . Sa nu simti nimic e fantastic!