The butterfly effect, Thoreau and Ash

Traiectoria dragostei noastre a condus catre o camera. O camera care a stat inchisa mult prea mult timp. Imi e familiar totul, aerul, mirosul tau dimineata, zambetul de pe cearceaf, lampa enervanta de pe birou. Mainile de pe oglinda care incearca sa te regaseasca si sa se vindece. Privesc pe geam si ploaia ti-a sters azi urmele. Umbra in schimb a ramas, dar se va dizolva si ea.

Ei au numit-o femeia disparuta. Pentru ca ea incetase sa isi apartina, isi pierduse motivarea si alerga dupa el, ultimul fluture din Octombrie. Intr-o zi alergand prin padure, l-a zarit, pe masura ce ea se apropia el se indeparta. Da, padurea isi pierduse si ea romantismul si totusi pastrase acest ultim fluture. Alergand dupa el in nesiguranta ei, cautandu-se si vrand sa fie iar completa el se indeparta din ce in ce mai repede. Nici macar nu ii raspundea. Dramatismul ei, nevoia ei sufocanta ii hraneau dezgustul. In aceeasi seara, Ash s-a intors acasa si a incercat sa scrie.

Nu putea sa scrie. Unde era Ea? Erau doar franturi ramase, ca o filmare de amatori viata ei se pierduse de traiectoria intiala. Avea 27 de ani si era la fel de indragostita de plimbarile cu fluturi ca prima data. Se intorcea pe aceeasi poteca in fiecare zi dar fluturele nu era de vazut. De fiecare data alerga haotic, pana cand in ziua in care s-a asezat.
Nu inteleg, nu inteleg, nu inteleg, nu inteleg, nu inteleg, nu inteleg... Era ecoul care se auzea in intreaga padure. Vroia sa fie singura si printre oameni, si realizase ce lipsea, trebuia sa se cunoasca si sa se regaseasca, da, asta nu inseamna o garantie a fericirii dar inseamna curajul de a lupta pentru redobandirea propriului eu si anularea zilelor repetitive. Abandonul muncii lui Sisif pentru munca asupra propriului eu, l-a adus pe el pe umarul ei. Fluturele nu a stat mult pana sa plece din nou dar a stat suficient incat sa ii aminteasca de libertate si de foc.

Elegy

You may break my heart
But don’t wake up my spirit
My mind is shaped like a bruise
Don’t make me happy
Then dress me in black
Don’t say you are forever young
When all you hope is to stop me from being strong.

We are all paper planes, purposeless in vain, living in the memory of our Other, which is inseparable from our own existence. Don’t tell me you can cross any waters for me or become my saviour. Don’t ask me to walk in your shoes then abandon me in the desert of your heart with nothing but the thoughts of a future in shades of utopia.
Don’t dare, don’t dare to hold me and then release me and not even look when I fall down like Icarus. Don’t make me a mountain of pain and remorse when you could potentially turn me into your casual sun. Yes I want to be your September sun, warming you up gently, I want to embrace your every single word and make love to your memory. Because that’s all I have. 


don’t walk on the same road with me but at least look at how my road looks because of you, the changes you brought.  You are trapped under my skin but wasn’t there a piece of you that didn’t want to escape? Isn’t there a part of your whispers that wanted a temporary shelf, an intimate shelter like my mind? It felt like it, but here I am now standing on the road where we meet. It’s 3 am and I’m just as empty as you found me at first, I had to empty myself of everything as the thought of you weighted more than my whole life. 

Still wondering if you are rather a shadow, a fragment of my imagination or just a scent of indignation. 

A form of sincerity: temporary love

Distanta dintre noi, zapada eterna si o cafea. O cafea care sa topeasca dozele din iubirile temporare adunate in bratele tale.  Cand ma imbratisezi incet sa fiu rationala, alba, cu ochii deschisi si usor melancolica, devin muta si nemiscata ca intr-un portret al lui Berger, linii frante, ondulate in colturi si mirosind a cobalt. Tu cel care nu iubeste femeile deloc esti la fel de rece precum gandul ca valul de caldura nu se va mai intoarce nicicand.
In insula fara nume tu esti un strain si numele tau rezoneaza cu absenta si abis.  Noaptea eterna e in spatele chipului tau pentru ca tu nu esti tu decat prin ei care iti confirma lipsa de sentiment.
Iti comprimi personalitatea intr-un pahar si exista un pericol de viata la fiecare moarte emotionala prin care treci.

As vrea ca prin ochii mei sa vezi lumea, lumea mea fosforescenta, in care ploua prea des, in care ma impiedic de fiecare virgula si cuvant cand uit sa vorbesc cu tine. Ma bucur ca ma consideri naiva si epuizabila ca soarele de noiembrie. Pe deasupra aripilor unui pescarus se lasa ceata. Nu e nimic de vazut aici, tu esti nimeni si tu tai ploaia cu unde interioare, in timp ce incerc sa iti explic ca placerea si durerea coexista, doar ca sunt in spatii diferite.

In loc sa discutam despre separarea noastra in negru mai bine te intorci in vis candva, intoarce-te acasa, singurul loc in care distanta nu conteaza.

You and I are a mountain of grief and we will never meet in this life, if only you could send me at midnight a greeting through the stars.

Lay your head down

Vrei sa stii ce am facut azi? Am dansat... Mai viu si mai frumos ca niciodata. Azi am facut cunostinta cu o persoana de care uitasem.  Azi am calcat pe raze de soare si pietre cu zambet cald.
Azi am fost eu, cea de altadata, cea care nu te tine minte pentru ca nu te-a cunoscut. Am stiut sa te masor in cuvinte si clipe ca sa te pot pastra mereu iar azi nu mai calc inaintea ta pe nisipul azi cenusiu pentru a verifica daca nu e ceva care te-ar putea rani.
Nu am un calendar ca sa iti masoare absentele, esti mereu aici si mereu departe.
Ti-am impachetat pasii, ia-i si pleaca cat mai departe de mine. Sa vina toate zapezile noastre acum la sfarsitul verii si sa iti poarte urmele. Odihneste-ti capul in alte palme fluture si lasa-ti gandurile sa cada precum frunzele apusurilor noastre.

Tu ai fost parte din tot ce e vizibil. Aici totul e riscant, totul e pierdut avand intotdeauna doua fete si fiind perisabil. Intre noi a fost bariera vizibilului si a actului de a privi, a vedea si a fi vazut. Mai exact includere si excludere; I and the Other.

Eu exist prin tine pentru ca am fost vazuta. Cine stie in misterul vizibilului poate am fi construit un sens si nu ne-am fi redus la absurd din start. Cand aparenta si sensul devin identice trebuie sa fugi.

Astazi va trebui sa pleci. Sufletul asta a fost doar un fragment dezorientat, demontat intr-un colt albastru, purtat de mare si abandonat pe plaja gandului tau, era singurul loc neocupat.

All is taken
Pain cannot endure long enough

Paper planes

Daca vei alege sa ma iubesti vreodata iubeste-ma precum iubesti piesa ta preferata sau tricoul tau de un rosu stins. Iubeste-ma cu grija si scrie-mi pe gene din cand in cand cuvinte necunoscute si deseneaza-mi pe coapse lumi imaginare deschise cu cheile iubirilor de inceput. Dezbraca-ma de mine si cauta un raspuns acolo unde intrebarea e prea dureroasa si insuportabila.

Daca vei gasi raspunsul, ma vei gasi pe mine cea adevarata, cea imbracata in alb alegand dementa dupa destinul implacabil. Te voi lua de mana si vom dormi. Mainile tale vor strange universul meu mic si mi-l vor calca si aseza pe un umeras, sa stea mai drept e usor cam stramb de la atata dragoste.

Imi amintesc de zilele cand te trezeai inaintea mea. Erai ca un avion de hartie ce prefera sa ramana asezat pe o masa decat sa zboare si sa ajunga la un moment dat sifonat. Dar te-ai sifonat de imbratisarile de la 3 dimineata, de amintirile mele si de locurile pustii.

Iti aminteai de ... Ea. Ea a incetat sa fie eu, cand ai aparut tu. De atunci nu mai eram femeie ci obiect in constructie. Ma pierdeam pe strazi, ma pierdeam prin sunetul pasarilor dimineata si ma pierdeam de noi. Noi cantareste prea mult iar cand am taiat din el am ramas cu un colt in sufletul de sus care doar incomodeaza. Cu un gram de suflet nu poti construi nici macar o jumatate de Eu. Ia-ti ramas bun.  A venit vremea sa pleci din mine. A venit vremea ca noi sa returneze un Eu mai mic si deformat, un eu care se refuza pe sine. Iti las tie visul cu insula noastra cu lumini spirituale, valsurile de ramas bun si randurile  invizibile care ti se agata de suflet si te fac sa le tii in brate pana la epuizare.

We shall no longer collide,
We shall no longer fight to fly,
I is no longer a luxury,
The more I tried to forget love,
The more I became it,
Unwrap your skin,
Let me in
Or even better out
My love is a paper plane 
Riding on a hopeless cold breeze
Wrecked are the wings
And the heart is torn,
An ordinary ride 
But no place to land.

My love was a paper plane,
Petrified it stands still,
On hope it glides,
On blood and steal.

Nothing remains... Not even I, when this plane forced a landing it was goodbye. My sight grew dark and my arms grew wea
k. It's easier to get by not having to fly nor speak.


Cu drag,
femeia de la capatul lumii

main tumse mohabbat karti hoon

Mourning and sleep

 Ti-am adunat toata vina, tu mi-ai adunat tot dezastrul dintre gene. Am deschis ochii si mi-am amintit de primul noastra conversatie si de crezul tau in antiteze si valoarea lor.  As fi vrut ca ultimul vis sa fi fost mai lung si prezenta ta pe perna de langa sa nu ma fi bulversat atat. In sertarul nostru emotional s-a asternut praful si imi e teama sa il sterg oricum o sa se aseze si in alte locuri. Mi-am zis ca o sa astept ploaia afara intr-o zi cu sertarul in brate sa il spele ea. Nu vreau sa se mai contamineze si altceva.  Cu geanta intr-o parte, cu tabloul lui Hammershoi ramas in minte din The national gallery si cu draga noastra cutie asteptam ploaia. Firesc oamenii se uitau ciudat, ca si cum de ce as avea curaj sa imi scot universul interior la spalat, traiam intr-o epoca in care as putea sa o duc la curatatorie, lustruit sau alte cele.

Cum ploaia nu incepea vedeam trecatorii cum priveau mirati sertarul nostru fara inceput si fara sfarsit, nici o memorie, nici un colt mai degradat sau mai zambitor, un sertar banal ca oricare altul cu ceva praf.  Probabil ca ne-a unit golul, absenta idealului, a visului, a concretizarii.  Ploaia a inceput ca de fiecare data la 19:03 si te asteptam si pe tine odata cu ea.  Sertarul incepuse sa crape de la ploaia noastra de mai si curand m-am intors in casa tremurand cu mainile goale. Chemand somnul ai venit si tu si m-ai luat in brate tremurand cerandu-ti scuze. M-ai lasat sa dorm si mi-ai scris ca defapt nu a mai plouat demult, ploaia era in mine si in noi. Asa ca ti-ai golit si tu sertarul de mine si de noi si te-ai dus undeva cu foc cersind caldura.

A doua zi. Eroziune. Ploaie. Nimic.  Dar defapt atunci realizasem. Era legatura care imi lipsea. Pierdere temporara.  Because I had lost the you in I. I had lost you only to discover I was missing as well. Am I mourning you, myself or us?  I had lost the reality that tied us together. Irecuperabil.