Iarta-ma.
Iarta-ma pentru ca am uitat sirul barbatilor care au batut poteca asta de cuvinte. Nu au lasat in urma lor nici argint, nici poezii sau ciocolata, nu a ramas nici macar o pana din aripile ultimului venit.
Acum vreau sa vorbesc despre ei. Despre gradina cu flori pe care mi-au lasat-o.
Primul din ei nici macar nu stia sa sadeasca o floare, desi uda mereu florile gloriosului meu dor. Dorul meu era mereu fraged si inflorit. Il purtam in par si el zambea naiv stiind ce responsabilitate pusesem pe umerii lui. Dar intr-o zi el a uitat sa ude dorul iar eu am uitat sa il port, am uitat cu repeziciunea unui orb traversand o cale ferata la miezul noptii. L-am iubit pana cand farurile au uitat sa mai lumineze casuta din lemn de la marginea lumii. Semana cu tata, evident ma refer aici la faptul ca era inadaptat si avea pe buricile degetelor cate o poveste pentru fiecare zi. M-a scris fara sa stiu.
Ultimul ... Dragostea care incepe cu un refuz e sortita implinirii de moment. E epuizabila si nu se da in rate oricat de mult ai incerca. Am cautat sa vand amintirea la negru dar vanzatorii au constatat ca e ridicol sa ceri pana si un penny pentru ea, pentru ca totul era dinainte construit. Drumul pe care am mers, florile albastre din gradina, cantecul pescarusului la despartirea unui te iubesc de un altul.
Constatarea ca dragostea e divizibila pentru unii nu imi mai provoaca nimic. Nu o mai simt. In infantilitatea mea imi doresc sa vina pescarusul de atunci cu o masca venetiana si sa ma invete sa sufar din dragoste sau macar sa imi ofere o sedinta gratuita de terapie.
Trebuie sa renunt la gradina. E mult prea multa zarva acolo. Amintirile se cearta intre ele, fiecare dimineata lasa o noua victima, o alta floare smulsa din pamant lasand o urma innegrind amintirea.
Ce floare ai fost tu odata? Una nobila, caci ai sadit o alta floare... Iar asta e povestea bobului de ramas bun 9 luni de la germinatie.
