Ruina

Trunchiul tau din spini s-a altoit pe realitatea mea din petale cenusii de ceata . Ai ramas aceeasi pata morbida pe care am cunoscut-o intr-o intersectie aglomerata . Purtai incaltari grele si purtai pe umarul drept zambetul meu trecator si pe umarul stang refuzul si fuga .
Te-am inteles si eu as fugi . Si eu as fi la fel de speriata ca tine daca ar veni o umbra , s-ar transforma intr-un verb incandescent si mi s-ar lipi de suflet .
Cu ce drept ? As trai in ilegalitate recunosc , mi-as asuma dreptul de a ma gandi liber si curat la tine zilnic chiar daca asta ar desfinta orice alte drepturi pe care le am .
In lumea ta in care totul e redus la materialitate , sperantele sunt pietre iar o femeie indragostita trebuie sa se roage sa fie iazul in care arunci pietrele si pui dorinte ...

Orice barbat cauta femei care ii semene fericirea la poarta gandurilor sale , eu ti-am semanat mereu cenusa , mereu ti-am adus ramasitele focului pe care il aprind zilnic la aceeasi ora. Inchid ochii dar tu ti-ai pus o pluta de luni bune pe iazul meu si nu vrei sa pleci de acolo . Absenta ta nu vrea sa plece de langa desi o alung cu tot focul si cu tot fumul . I-am innegrit lemnul si cu toate astea gustul absentei tale nu e negru .

Singurul poem de dragoste a fost : "Iti mai aduci aminte cand te jucai de-a Apocalipsa cu mine ? Cand imi numarai zilele/si asa putine / pe bile care nu aduceau niciodata norocul ?
E straniu dar s-a nascut omul care numara ceata si sangeriul zorilor mele . S-a nascut omul care mi-a zambit pentru ca i-am semanat cenusa la poarta in intunericul lui Decembrie.

De atunci pana acum ma tot gandesc, ca am sa-ti apar intr-un vis pe care dimineata in tine il sapa . Miniscula parte a lumii , femeie inutila care sta spanzurata cu coatele pe singura stea a Siberiei tale.

Orez cu lapte in Praterstrasse

Trăiam între iad şi rai la propriu ,
eram supli , nervoşi , ne tăceam
cu o mătăsoasă duioşie unul pe altul ,
ne ştergeam coşmarurile,
ne făceam paturile , ghetele,
ne dam pe gheaţa ei de viaţă.

Uneori observam realitatea.

Atunci,ceva se ghemuia
în colţul cel mai umbros al casei
şi începea să ne scâncească la piept.

Era un pui de realitate, ca şi noi.

Singur şi trist, şoptea printre lacrimi.
Luaţi-mă şi pe mine între rai si iad !
Băltoaca asta în care trăiesc m-a obosit.
Nu-mi mai pot manca nici măcar orezul cu lapte,
nu mai are gust de atâtea gunoaie pişate,
de atâtea cuvinte îngâmfate şi reci.

Ce să faci cu un pui de realitate
care-ţi scânceşte la piept ?
L-am luat cu noi între rai şi iad.

Pare mai vesel de atunci
sau , oricum , mai echilibrat.
işi mănâncă pofticios orezul cu lapte
si , lucru rar la un pui de realitate,
visează cu ochii deschişi
şi se prăpădeşte de râs.

E molipsitor.