Ochii mei sunt un morman de praf prin care curgi
Fara ochelari imi pari o broasca testoasa fara carapace
Izgonesc cuvintele catre Siberia totusi le voi o haina de blana
Mostenita cand eram copil.
Ce ai tu ? Tu ai o tacere perfecta aproape premeditata.
Tu privesti in ochi femeile si mereu le suprinzi cu aceeasi replica
“Iubito, cad stele in irisul tau”
Eu vars cafeaua pe podea doar ca sa imi amintesc de clipa in care ziceai
Ca in parul meu mereu e toamna.
Intre noi a fost mereu un zid de matase, o rochie de femeie.
Am refuzat sa ma mut cu tine din cauza ca pe luna mereu e vara
Prea cald.
De multe ori ma pierd prin lume si intreb necunoscutii daca te-au vazut
La fel de banal le spun ca locuiesc in tine si ca stam langa o gara
Noi am trimis scrisori tuturor pentru ca toate nu aveau adresa
Noi nu ne-am cunoscut niciodata dar mereu am scris despre inflorirea
Apusului.
Imi e teama de numele tau
Numele tau a nascut toamna in parul meu.
Tu nu esti aici , sunt doar eu asezata intre doua poduri prost luminate
Clipesc din ce in ce mai des in speranta ca o sa te aduc aproape
Cu tot cu jobenul tau negru si papionul argintiu.
Tu esti cu mine in toate distantele mele –
Cum sa te gasesc , daca tu te tot cauti, te cauti…
In apa fantanii ochilor din care niciodata nu ai baut?
In zgomotul ceturilor pe care nimeni nu le-a strabatut?
P.S: Te astept la masa, tot acolo in mansarda veche cu ceruri transparente, inventand nimicuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu