Act

In mine se scrie o carte si nu am puterea sa o opresc. Cred ca m-am hotarat sa fac teatru din acelasi motiv pentru care l-au facut si J. Grotowski sau Artaud, terapie sociala-teatru antidot, desi acest tip de teatru e accesibil numai prin actul sacrificial al actorului. Asadar am ajuns prinsa in propriul mecanism al cruzimii si al vindecarii.

Mi-e teama.

Am gasit in teatru acel loc in care pot sa zac zile in sir hranita de inconstient.Am gasit locul in care pot sa tip, am gasit locul in care pot juca fiind eu . Daca intentia oamenilor a fost de a depasi acel stadiu de incomplet prin teatru atunci din punctul meu de vedere e realizat.
Folosind sistemele de interogatie propuse atat de Stanislavski cat si de Grotowski se ajunge la lucrul cel mai important : introspectie.
Am ajuns sa imi cunosc toate buzunarele subepidermice in ultimele 4 luni involuntar, crud si absolut banal. Cuvintele trec prin emisfera cerebrala ca prin gara unui orasel de provincie care are in loc de sala de asteptare doua scanduri. Cat de mult conteaza sa iei "the sickness of society to yourself" in order to purify the community through your release(Artaud).
Revenind la aura nobila a teatrului instaurata de Grotowoski se ajunge la o singura dorinta, de a umple golurile si a depasi limitele asadar de a se ajunge la realizare.

Ma intreb chiar se ajunge la realizare? Nu se ajunge la realizare ci la mai mult sacrificiu, iar actul descoperirii din jocurile novicilor (micilor actori) ne duce inapoi la un teatru sarac, obiectele folosite in jocul teatral fiind ce ne dorim noi sa fie.
Mi-as dori sa extrag cumva exact sentimentul pe care mi-l doresc sa il transmit prin teatru dar niciodata nu voi putea, cuvintele vor fi permanent insuficiente si nici macar pregatita de un maestru precum Lecoq nu le voi putea mima prin masca.
De asta teatrul recurge la diferite masti, masti neutre -> masca neutra e defapt actorul empatic care are capacitatea de a-si asuma in viata de zi cu zi ceea ce are loc pe scena.

Mai da-mi un pahar. Din stanga i se da un pahar.

Going to black.

Punct

Esti in plus suflet drag si nu imi permit sa te tin. Asa mi-am luat adio de la suflet. L-am privat de oameni si l-am condamnat -la supravietuirea in Threepenny Opera a lui Brecht- asadar alienare. In dimineata asta am privit cu neputinta cum iesea tot sufletul prin nari sub forma unui abur dens. Nu i-am zis nimic, am tacut apoi am batut din palme de 2 ori de parca mi-as fi infipt 2 garoafe in trupul beat al agoniei.

Schimbare de cadru: doi nebuni mancand ciocolata cu viermi si simtind extaz, bucurandu-se ca sunt primii prezenti la inaugurarea magazinului " Adio,Carolline", prin absurd pentru ca nici unul nu stia cine este Carolline dar era ideal.

Schimbarea 2: ploua in mintea ei cu pisici orbi in intuneric... unde e Ea?

cinema univers
lume sub forma de scoici luminata de 2,3 licurici

Durerea

Se juca de preaplecatul. Imi placea si ma durea, dar nu rau, suficient cat sa constat cata umanitate mai am pe umarul drept. Apoi au venit si loviturile, mainile erau invinetite, pupilele dilatate, picioarele umflate. Fugea de el atunci cand putea, adica in somn in rest, in rest spera sa evolueze cumva neurostiinta si sa vina un om mic cu o insigna pe care scrie "medicul de dureri" si sa ii ia mecanismul durerii. Sa solidifice, sa faca durerea lichida, sa o vaporizeze, sa o dilateze pana ajunge in pantece, acolo unde se opreste respiratia copilului si incepe respiratia adultului.

Cum sa ii spui copilului din tine ca iti lipseste dar ca nu mai e loc in tine si pentru el? Cum sa ii zici ca carnea ta nu mai are enzimele necesare pentru a procesa conceptul de copil ? Maturitatea asta a mea nu are nume, e ca apa- incredibil de seaca si necesara-incolora,inodora,insipida si o urasc mai mult si in timp ce scriu despre ea. Imi este indispensabila si totusi as vrea sa o donez cuiva... Oricui. Dar cum nu am cunoscut pe nimeni care sa imi ceara inca o "maturitate" va continua sa mature cu mine pe strazile abisului sentimental.

Ai cunoscut oameni pe care ii detesti, fizic iti provoaca sila, psihic consideri ca simpla lor existenta in viata ta e o elucubratie dar apoi te opresti, clipesti de trei ori si constati ca mitul lui Aladin e nefunctional si nu vine un covor zburator sa te salveze . Caci exista clipa in care nonsensul e Rege. Asa a venit in viata mea omul pe care nu il pot descifra. Ar fi necesar un cutremur ca sa scuture puternic placile tectonice pe care si-a fundamentat universul imaginar. Universul sau e un univers marginal,plasat in abisul meu sentimental. Imi e sila, il reneg si cu toate astea ma misca, dar nu ma misca destul cat sa dea nastere unui cutremur.

Domnilor de vedeti femeia cu ochi negri pe aici...va rog sa ii spuneti: Doamna, traiti in secolul vitezei, e demodat sa vindeti "O maturitate"

Seri/dimineti/gol/El

Toate zilele sunt la fel spune vocea unui batran in timp ce o mana slinoasa se apropie si spune de acum imi apartii mie. Coridoarele unui spital prin care alerg bezmetica de mana cu tine, necunoscutul vietii mele si al ei. Esti ud de vopsea cafenie si ai carnea mea sub unghiile tale ascutite. Ai chipul intunecat si nu ma cunosti. Si totusi fugi cu mine prin coridoarele inguste. Liniste. Dintr-o data o ulita a unui sat uitat de lume inapoi acasa. Noi doi pe ulita si dintr-o data intr-un mic crang. Iarba vestejita si copaci infloriti. Adio, spui tu. Adio mult dorit si totusi absent. Primul sarut intrerupt de un golem. Il port aici. Iti simt mana stangace si foarte calda de parca nu ar fi a ta. Ce gand naiv, mana de imprumut, probabil e de la jumatatea ta buna. Aratatorul tau indica buza mea inferioara.Accidental o musc si totusi nu ma ranesc. Mana ta, obrazul meu, doua unitati diametral opuse, cruntul sediment al nefericilor mele.

Iti spun cum s-a infaptuit cea mai cruda crima.Tu ai preaplecat si eu am preavenit. Am asteptat atat de mult incat incepusem sa aud cum imi cresc radacinile in tabla si ciment. CU toate astea ti-a placut ... Asa s-a nascut povestea mortului cu ochii vii indragostit de ruina unei statui nepamantene.

De ce nu te intorci sa mai sorbi odata din efemerul meu, odata si pentru totdeauna?

Rainy day parade

.

Daca as scrie o carte despre tine ar incepe exact asa .

Daca as scrie una despre mine ar incepe probabil si mai banal ~

Pentru ca orice ai face tu ramai aproximativ necunoscut iar eu raman aproximativ aproximativ? Aproximativ ce ?

Intr-o iarna...frumoasa l-am cunoscut. M-a urmat in nefirescul drum spre nicaieri si i-a placut. Ii ascultam muzica pentru a nu-i afla secretul. Apoi a urmat tipatul lui, l-a costat 7 guri de aer si 2 grame de inocenta. Nu aveam ce sa ne spunem. Nu am avut niciodata, a fost intre noi doar faradelinistea si tabloul noptii. Ne-am dezgolit de mirajul realitatii pentru macabrul ideal: hai sa nu pierdem pe Noi.
In incercarea umila de a salva acest dandy, si-a gasit salvarea intr-un alt chip, mai luminos si mai usor de modelat, adaptat perfect mainilor sale.

Inca ma mai gandesc la el si incerc sa recladesc fragilitatea clipelor de atunci... O...dar e atat de gresit. Imi amintesc cand eram inca mica visam ca oamenii care se potrivesc cu noi sunt nascuti din combustia interioara a norilor care atarna din cer ca liliacul proaspat inflorit. Credeam ca nu vom pierde niciodata semnalul emis de preafrumosul din jurul nostru, ca vom vorbi mereu despre fericire si despre cum alearga literele desculte prin noapte si se plimba cu un avion de hartie.

Pana si lumea de Nicaieri a disparut.

O caut in infinitul de sus...acolo unde oaspetii tin mereu
parada ploii.

Tatalui meu

Tata,

Nu am scris niciodata despre tine pentru ca niciodata limba nu mi-a parut destul de bogata si curata pentru a vorbi despre tine. Pentru ca stiu ca tu mi-ai da si painea ta de toate zilele, tu mi-ai da si nimicul zilelor reci si fericirile zilelor calde .
Faptul ca fiecare noi are un erou nu e nicidecum o elucubratie, ci motivul pentru care zambesc cand se joaca ploaia la geam si arunca un nor negru peste zambetul molatec al soarelui . Tu esti eroul meu, singurul om indeajuns de puternic cat sa ma poarte pe umeri fara ca nimeni sa nu il vada cum ma ridica cu forta profetica a unui Muhammed.
Pentru ca ai curajul sa infrunti faptul ca nu sunt ideala, dar sunt ideala in ochii tai si asta e de ajuns.
Pentru ca m-ai rupt din tine si mi-ai dat o gura din apa ta atunci cand izvoarele sperantei secasera in mine.
Pentru ca esti singurul om care nu asteapta nimic de la mine, doar sa fiu fericita.

Pentru ca nu am cuvinte sa iti multumesc cand iti aud vocea ca esti cu mine oriunde as fi, pentru ca esti donatorul meu de vise .
Pentru ca nu ai renuntat sa speri cand toti si-au pierdut speranta si au uneltit impotriva ta ca si cum ai fi inamicul intregii umanitati.

Ai fost si vei fi mereu bunul meu tata si un om minunat si pentru ca ma vezi ca pe o recompensa a muncii tale , cand uneori nu sunt decat un ghem de pacate si nocivitate care destrama ani de munca .
Pentru ca ai avut forta sa elimini ideea sfarsitului apocaliptic atunci cand sufletele pareau oricum numai nemuritoare nu.

Asa arata oamenii ca tine, au umerii lati pentru ca poarta lumea pe ei.
Ti-am zis vreodata cat de frumosi sunt oamenii cand devin stralucitoare corabii in larg?
Tata, noi-"vom străluci mereu printre oameni
ca două lampioane colorate
unul puţin mai înalt până la soare
altul puţin mai tăcut până la lună"

Mâinele zilei de ieri-Noi şi Ploaia-Elucubraţii şi Fascinaţie

Întotdeauna am ştiut că iubiriile câştigate la loteriile cereşti nu sunt de păstrat, nu am ştiut să le păstrez . Mi-erau dragi , le ţineam în locuri speciale , când în torace, când în epiderma flămândă de sinestezii . Când te-am văzut erai un val teribil de ierburi curgătoare în sus şi în jos , pârâu de lampioane din care ieşeau dospite lumini pe trupul meu.
Niciodată nu ţi-am zis cât de stângace ma simt când eşti în preajmă. Niciodată nu ţi-am zis exact de ce fug de oameni şi cum în cicatricile mele dorm abisurile lui Nietzsche şi răul suprem.
Sunt pe o margine(da, la capătul Lumii)

şi oricât aş încerca să văd în tot acest gol puţină umanitate nu mai este, Am zile când nu simt nimic , ai auzit bine, nu simt absolut nimic . Nu simt foamea, setea , dorul , gustul amar al loviturilor şi juliturilor de când eram mică, nu simt frigul lipsei vocii tale care ma îmbracă în ecoul unui Eden mai mic şi mai intim. Atunci îmi aminteşti de parcă ai fi un Do prins în suviţele mele încărcate de năvala mâinilor tale bezmetice şi albe. Albul tău ar dizolva dizarmoniile care mi s-au infipt în tenebrele minţii răvăşite de prea multă cafea.
O piesa spunea “sometimes goodbye is a second chance”, dar atunci când ai un singur vals ? Când ai un singur pas de mers pe bârna Supraomului? Când ai un singur ochi văzător şi altul cusut cu atâtea răni şi lipsuri ?
Nu cred că omul cu un singur pas poate cumpăra de alimentara îngerească un altul, nu că nu ar exista, nu că nu şi-ar permite financiar ci din egoism . Sunt complet egoistă pentru am căutat prea mult conceptul găsitului negăsit din oameni, am explorat şi m-am abandonat în misterul focului thanatic şi nu a fost plăcut, a fost dureros şi crud.
Fii tu următorul meu pas

, ajută-mă să învăţ să merg iar pe cele două picioare, ajută-mă să uit de umilitoarele aripi de grifon tăiate cu foarfeca chirurgicală a mamei din cauza rebeliunilor mele, ajută-mă să uit de sforile cu care mi-am legat demult gândurile ca să nu mai fugă în depărtările unui altcineva, ajută-mă sa redeschid compartimentul unui “Mâine” cu forţa unui sărut de Duminică udat de stropii săraţi ai ploii verii Noastre.