Nemiscarea

Tacere... Aici sunt numai eu.

Si ploaia.

Daca intrebi un adult ce e ploaia ? Iti va da explicatia stiintifica si probabil iti va spune si care e prognoza meteo, daca vei intreba un copil iti va spune ca e uda si putin cam batrana. Pe masura ce copilul va creste va invata sa iubeasca ploaia sau sa o deteste. Cu ploaia mereu e vorba de extreme, de vicii sau de lipsa lor. Viciul meu in acest caz e naturalist.

Pe cand ma certam cu proiectul intitulat Nora, m-am lovit de o carte, "Patterns in Ibsen's middle plays" si mi-am amintit in acest mod de bucuria de a-l regasi pe Kierkegaard, asadar daca Baudelaire era preocupat cu dandy'ul si spectatorul, Nietzsche cu supraomul, Kierkegaard era preocupat cu 3 tipuri de caractere . Primul tip descris era estetul care traieste pentru placere, care este preocupat de latura exterioara a existentei. Urmatorul este cel etic care este dedicat complet simtului datoriei , iar cel din urma aflat la stadiul cel mai inalt este cel religios.

Daca imi doresc sa fac teatru din simtul datoriei oare ma situez la nivelul etic ? Daca ma pierd la un moment dat si ma refugiez in scoica religioasa asta unde ma duce? Sincera sa fiu nu stiu. Sunt surprinsa sa vad cum pentru unii nu sunt o fasie de lut mai mult sau mai putin desavarsita ca ei ci de multe ori o fasie de nisip pe care in mod eronat au impresia ca pot calca si lasa o urma.
Asta par a-si dori toti acum, a lasa o urma. Sa fie corect sau gresit? Daca faci din teatru un motiv pentru a lasa o urma in sensul complet eronat de a ajunge cineva, de a-ti sti oamenii "numele" devii broasca din imaginarul lui E.Dickinson care isi doreste ca toata lumea sa o auda si sa o cunoasca. Ei par un caz pierdut pentru mine iar eu par un caz pierdut pentru ei.

Revenind la momentul de la care nu am plecat, de dimineata cand fugise somnul catre o alta noapte ti-am cusut numele pe buzunarul drept de la camasa, ti-am scris numele asa cum iti place si dupa am zambit multumita discutand cu cana mea de ceai. Nu stiu inca daca ti-a placut sau nu dar ti-am lasat si zambetul meu pe umarul de la camasa si o doza de empatie si chiar o lacrima pe care sa o folosesti cand esti trist, ia lacrima mea si nu le irosi pe ale tale pastreaza-le pentru micile bucurii.

Stiu ca daca privesti prin binoclul imaginatiei mele tabloul se schimba constant ca niste nori prea rapizi, se pare ca au lipsit la lectia vietii numita lene. Mi-as dori sa plec de aici si sa ma nasc inca odata, de data asta intr-un loc mai cunoscut, as vrea sa ma nasc in mine daca se poate. Sa cunosc spatiul, colturile, cifrele si un nimic sau cel mult doua. As fi mai impacata si mai linistita. As fi mai putin confuza si mi-as apartine mai mult mie. Devine obositor ca si dupa 21 de ani sa reinoiesc abonamentul la mine.
Nu as mai fi o fire atat de contradictorie. Nu as mai tanji la pulsiuni instinctuale si rezervoare de vise freudiene. M-as limita la o viata cu trei usi a mea, a familiei si a idealului.
Unde e mecanismul care imi altoieste retrairea in amintire ?

Act

In mine se scrie o carte si nu am puterea sa o opresc. Cred ca m-am hotarat sa fac teatru din acelasi motiv pentru care l-au facut si J. Grotowski sau Artaud, terapie sociala-teatru antidot, desi acest tip de teatru e accesibil numai prin actul sacrificial al actorului. Asadar am ajuns prinsa in propriul mecanism al cruzimii si al vindecarii.

Mi-e teama.

Am gasit in teatru acel loc in care pot sa zac zile in sir hranita de inconstient.Am gasit locul in care pot sa tip, am gasit locul in care pot juca fiind eu . Daca intentia oamenilor a fost de a depasi acel stadiu de incomplet prin teatru atunci din punctul meu de vedere e realizat.
Folosind sistemele de interogatie propuse atat de Stanislavski cat si de Grotowski se ajunge la lucrul cel mai important : introspectie.
Am ajuns sa imi cunosc toate buzunarele subepidermice in ultimele 4 luni involuntar, crud si absolut banal. Cuvintele trec prin emisfera cerebrala ca prin gara unui orasel de provincie care are in loc de sala de asteptare doua scanduri. Cat de mult conteaza sa iei "the sickness of society to yourself" in order to purify the community through your release(Artaud).
Revenind la aura nobila a teatrului instaurata de Grotowoski se ajunge la o singura dorinta, de a umple golurile si a depasi limitele asadar de a se ajunge la realizare.

Ma intreb chiar se ajunge la realizare? Nu se ajunge la realizare ci la mai mult sacrificiu, iar actul descoperirii din jocurile novicilor (micilor actori) ne duce inapoi la un teatru sarac, obiectele folosite in jocul teatral fiind ce ne dorim noi sa fie.
Mi-as dori sa extrag cumva exact sentimentul pe care mi-l doresc sa il transmit prin teatru dar niciodata nu voi putea, cuvintele vor fi permanent insuficiente si nici macar pregatita de un maestru precum Lecoq nu le voi putea mima prin masca.
De asta teatrul recurge la diferite masti, masti neutre -> masca neutra e defapt actorul empatic care are capacitatea de a-si asuma in viata de zi cu zi ceea ce are loc pe scena.

Mai da-mi un pahar. Din stanga i se da un pahar.

Going to black.

Punct

Esti in plus suflet drag si nu imi permit sa te tin. Asa mi-am luat adio de la suflet. L-am privat de oameni si l-am condamnat -la supravietuirea in Threepenny Opera a lui Brecht- asadar alienare. In dimineata asta am privit cu neputinta cum iesea tot sufletul prin nari sub forma unui abur dens. Nu i-am zis nimic, am tacut apoi am batut din palme de 2 ori de parca mi-as fi infipt 2 garoafe in trupul beat al agoniei.

Schimbare de cadru: doi nebuni mancand ciocolata cu viermi si simtind extaz, bucurandu-se ca sunt primii prezenti la inaugurarea magazinului " Adio,Carolline", prin absurd pentru ca nici unul nu stia cine este Carolline dar era ideal.

Schimbarea 2: ploua in mintea ei cu pisici orbi in intuneric... unde e Ea?

cinema univers
lume sub forma de scoici luminata de 2,3 licurici

Durerea

Se juca de preaplecatul. Imi placea si ma durea, dar nu rau, suficient cat sa constat cata umanitate mai am pe umarul drept. Apoi au venit si loviturile, mainile erau invinetite, pupilele dilatate, picioarele umflate. Fugea de el atunci cand putea, adica in somn in rest, in rest spera sa evolueze cumva neurostiinta si sa vina un om mic cu o insigna pe care scrie "medicul de dureri" si sa ii ia mecanismul durerii. Sa solidifice, sa faca durerea lichida, sa o vaporizeze, sa o dilateze pana ajunge in pantece, acolo unde se opreste respiratia copilului si incepe respiratia adultului.

Cum sa ii spui copilului din tine ca iti lipseste dar ca nu mai e loc in tine si pentru el? Cum sa ii zici ca carnea ta nu mai are enzimele necesare pentru a procesa conceptul de copil ? Maturitatea asta a mea nu are nume, e ca apa- incredibil de seaca si necesara-incolora,inodora,insipida si o urasc mai mult si in timp ce scriu despre ea. Imi este indispensabila si totusi as vrea sa o donez cuiva... Oricui. Dar cum nu am cunoscut pe nimeni care sa imi ceara inca o "maturitate" va continua sa mature cu mine pe strazile abisului sentimental.

Ai cunoscut oameni pe care ii detesti, fizic iti provoaca sila, psihic consideri ca simpla lor existenta in viata ta e o elucubratie dar apoi te opresti, clipesti de trei ori si constati ca mitul lui Aladin e nefunctional si nu vine un covor zburator sa te salveze . Caci exista clipa in care nonsensul e Rege. Asa a venit in viata mea omul pe care nu il pot descifra. Ar fi necesar un cutremur ca sa scuture puternic placile tectonice pe care si-a fundamentat universul imaginar. Universul sau e un univers marginal,plasat in abisul meu sentimental. Imi e sila, il reneg si cu toate astea ma misca, dar nu ma misca destul cat sa dea nastere unui cutremur.

Domnilor de vedeti femeia cu ochi negri pe aici...va rog sa ii spuneti: Doamna, traiti in secolul vitezei, e demodat sa vindeti "O maturitate"

Seri/dimineti/gol/El

Toate zilele sunt la fel spune vocea unui batran in timp ce o mana slinoasa se apropie si spune de acum imi apartii mie. Coridoarele unui spital prin care alerg bezmetica de mana cu tine, necunoscutul vietii mele si al ei. Esti ud de vopsea cafenie si ai carnea mea sub unghiile tale ascutite. Ai chipul intunecat si nu ma cunosti. Si totusi fugi cu mine prin coridoarele inguste. Liniste. Dintr-o data o ulita a unui sat uitat de lume inapoi acasa. Noi doi pe ulita si dintr-o data intr-un mic crang. Iarba vestejita si copaci infloriti. Adio, spui tu. Adio mult dorit si totusi absent. Primul sarut intrerupt de un golem. Il port aici. Iti simt mana stangace si foarte calda de parca nu ar fi a ta. Ce gand naiv, mana de imprumut, probabil e de la jumatatea ta buna. Aratatorul tau indica buza mea inferioara.Accidental o musc si totusi nu ma ranesc. Mana ta, obrazul meu, doua unitati diametral opuse, cruntul sediment al nefericilor mele.

Iti spun cum s-a infaptuit cea mai cruda crima.Tu ai preaplecat si eu am preavenit. Am asteptat atat de mult incat incepusem sa aud cum imi cresc radacinile in tabla si ciment. CU toate astea ti-a placut ... Asa s-a nascut povestea mortului cu ochii vii indragostit de ruina unei statui nepamantene.

De ce nu te intorci sa mai sorbi odata din efemerul meu, odata si pentru totdeauna?

Rainy day parade

.

Daca as scrie o carte despre tine ar incepe exact asa .

Daca as scrie una despre mine ar incepe probabil si mai banal ~

Pentru ca orice ai face tu ramai aproximativ necunoscut iar eu raman aproximativ aproximativ? Aproximativ ce ?

Intr-o iarna...frumoasa l-am cunoscut. M-a urmat in nefirescul drum spre nicaieri si i-a placut. Ii ascultam muzica pentru a nu-i afla secretul. Apoi a urmat tipatul lui, l-a costat 7 guri de aer si 2 grame de inocenta. Nu aveam ce sa ne spunem. Nu am avut niciodata, a fost intre noi doar faradelinistea si tabloul noptii. Ne-am dezgolit de mirajul realitatii pentru macabrul ideal: hai sa nu pierdem pe Noi.
In incercarea umila de a salva acest dandy, si-a gasit salvarea intr-un alt chip, mai luminos si mai usor de modelat, adaptat perfect mainilor sale.

Inca ma mai gandesc la el si incerc sa recladesc fragilitatea clipelor de atunci... O...dar e atat de gresit. Imi amintesc cand eram inca mica visam ca oamenii care se potrivesc cu noi sunt nascuti din combustia interioara a norilor care atarna din cer ca liliacul proaspat inflorit. Credeam ca nu vom pierde niciodata semnalul emis de preafrumosul din jurul nostru, ca vom vorbi mereu despre fericire si despre cum alearga literele desculte prin noapte si se plimba cu un avion de hartie.

Pana si lumea de Nicaieri a disparut.

O caut in infinitul de sus...acolo unde oaspetii tin mereu
parada ploii.

Tatalui meu

Tata,

Nu am scris niciodata despre tine pentru ca niciodata limba nu mi-a parut destul de bogata si curata pentru a vorbi despre tine. Pentru ca stiu ca tu mi-ai da si painea ta de toate zilele, tu mi-ai da si nimicul zilelor reci si fericirile zilelor calde .
Faptul ca fiecare noi are un erou nu e nicidecum o elucubratie, ci motivul pentru care zambesc cand se joaca ploaia la geam si arunca un nor negru peste zambetul molatec al soarelui . Tu esti eroul meu, singurul om indeajuns de puternic cat sa ma poarte pe umeri fara ca nimeni sa nu il vada cum ma ridica cu forta profetica a unui Muhammed.
Pentru ca ai curajul sa infrunti faptul ca nu sunt ideala, dar sunt ideala in ochii tai si asta e de ajuns.
Pentru ca m-ai rupt din tine si mi-ai dat o gura din apa ta atunci cand izvoarele sperantei secasera in mine.
Pentru ca esti singurul om care nu asteapta nimic de la mine, doar sa fiu fericita.

Pentru ca nu am cuvinte sa iti multumesc cand iti aud vocea ca esti cu mine oriunde as fi, pentru ca esti donatorul meu de vise .
Pentru ca nu ai renuntat sa speri cand toti si-au pierdut speranta si au uneltit impotriva ta ca si cum ai fi inamicul intregii umanitati.

Ai fost si vei fi mereu bunul meu tata si un om minunat si pentru ca ma vezi ca pe o recompensa a muncii tale , cand uneori nu sunt decat un ghem de pacate si nocivitate care destrama ani de munca .
Pentru ca ai avut forta sa elimini ideea sfarsitului apocaliptic atunci cand sufletele pareau oricum numai nemuritoare nu.

Asa arata oamenii ca tine, au umerii lati pentru ca poarta lumea pe ei.
Ti-am zis vreodata cat de frumosi sunt oamenii cand devin stralucitoare corabii in larg?
Tata, noi-"vom străluci mereu printre oameni
ca două lampioane colorate
unul puţin mai înalt până la soare
altul puţin mai tăcut până la lună"