Sunt sase luni, 5 zile si 10 minute de cand mi-ai alergat bezmetic in brate. Nu a fost nimic frumos in asta, ai alergat speriat la primul punct de oprire doar pentru ca avea sclipirea unui ghetar radioactiv in Noiembrie. Nu am reinventat povesti de dragoste. Nu am deschis usile catre un nou inceput. Nu ne-am schimbat reciproc. Nu ne-am imbunatatit reciproc cipul emotional. Nu ne-am imbratisat tacerile. Nu am dansat desculti pe malul marii si nici macar nu ne-am scris poezii. Am fost banali, naivi si ne-am inghesuit unul in celalalt ca intr-o barca pentru copii. Dar nu pot pleca din tine. Oricat ti-ai zgaria pielea tot nu ai sa ma gasesti. Ca un pisic orb m-am ascuns folosindu-ma de simturi. M-am ascuns unde mirosea a carne si a tine. Ti-am purtat mirosul si mi s-a facut rau de atatea ori. M-am dezbracat de tine pana am ajuns la un milimetru de dimensiunea mea reala. Cand m-am regasit m-am speriat prea tare de bucata de lut deformata si m-am imbracat iar cu mirosul si fibrele tale. Barca pare mult prea mare acum. Stai in ea singur. Iti place marea noaptea. Intunericul te acopera treptat. Treptat ai sa iti devii insuficient, treptat vei vrea sa te acoperi cu tesatura inceputului de altadata. Atunci in ultimul dans flamboiant al lunii ai sa pierzi totul. Amorul tau va fi singura hrana iar chipul din apa nu va mai fi decat imaginea femeii lui Simone de Beauvoir; Eu la fel ca si ea nu m-am nascut femeie, am devenit una. 

 Hilde

Cuvantului din mine

In mine locuieste un cuvant mic, negru si singur, se tot misca in stanga si in dreapta, imi cere cate un coltisor de pagina la micul dejun si apoi se mototoleste in mine ca un amor batranicios si zbarcit. Nu musca, nu latra, nu da din coada si sincera sa fiu probabil e la fel de banal ca un actor cu glow hollywoodian.
Din cate in cand mai vin oameni care misca in mine cuvantul, tandru si neasteptat si pentru o clipa uit de el. Cuvantul se estompeaza in asteptarea faptului miraculos. Miraculosul este insa o categorie care nu tine de universul mundan asa ca dupa o perioada de vegetatie a cuvantului (minim 2 luni maxim 5) revine usor furios se lipeste de tocul usii sau cine stie ce membrana elastica si imi aminteste cat de necesar imi e. El.
Vorbesc cu el uneori, ii spun cat de mult mi-as dori sa imi amintesc de glasul bunicii, de mainile ei, de cum ma adormea si de rabdarea ei in fata micutei copile insubordonate.
Uite draga cuvant iti promit solemn ca atunci cand apare un posibil alt cuvant il altoim de tocul usii pana cand avem un cires inflorit sub care sa cantam betiile fericirii.
Pana atunci, ramai cu bine.

Lectia sau trupul

Nu, cu un nu am inceput si noi si ne-am finalizat atat de aproape de da. De un da cald aproape tangibil. Numele nimanui. Singura care va fi ancorata de trup, corabie cu motor rosiatic, va fi singuratatea.

Singuratatea traita impreuna e egala cu singuratatea traita separat asadar decat sa fiu obligata sa vad un trup diform luptand intre adevarata realitate spirituala mai bine vad unul care nu domneste peste Arcadia ca rege al tuturor scuzelor.

Daca ai taia cu fierastraul tulpina negricioasa s-ar ascunde in seva o doza nesemnificativa din Polul Nord. Ar fi alb curat si dinamic. Ar fi acolo colonii de cuvinte rotindu-se pe sfera puritatii ca si cum puritatea nu ar fi incetat sa fie magnetul lumii.
Dar in cruzimea unora nimeni nu vrea sa ma trezeasca din vis si eu tot astept finalul ...tot astept de mi-ar ateriza nimicul in dreapta ar fi o binecuvantare, dar nimicul tot intarzie si e blocat in haosul cotidian...

Atunci cand voi gasi Nimicul o sa ma pierd in propriul corp si ma vor numi Femeia din Labirintul lui Niciodata.
Pentru ca eu inca nu am invatat cum e sa traiesc in Mine.

Iluzia realitatii

E rece. Peretii ofteaza.Camera miroase a clor si a nicotina. In stanga unui batran i se inchid luminile. De nicaieri i se sopteste: "Inchide ochii si taci". In imperiul unei eternitati pierdute nu exista sanse de salvare. Nici pentru un copil, nici macar pentru un erou. Nuantele se schimba in fiecare secunda, fiecare culoare e dublul celeilalte si fiecare organism are obligatia de a degrada un altul.

Aici progresul e o iluzie. In camera de nicotina toti viseaza acelasi lucru, maini care picteaza nori, nori care... Nori care nu dorm niciodata. Nori cenusii si lipsiti de muzicalitate si dinamism.

Ea nu mai are acum cosmaruri. Decojeste in fiecare zi portocale ca si cum si-ar curata viata de imperfectiuni. Oamenii ii spun mai bine si-ar curata trupul de temeri si dragostea de ghetari. Dar ea ii rasplateste cu mere coapte si cate un pui de liniste firav. De asta ei nu inteleg, ar prefera din cand in cand un metru patrat de conversatie in loc de liniste. Dar ea e mai fericita ca niciodata. Impleteste in fiecare zi bucati de imaginatie inocente si din cand in cand din bucatie de hartie face barcute. Probabil va da nastere unei noi teorii evolutioniste, hartia in viata de apoi , barcuta . Oricine si-ar dori sa fie in barcuta ei cu toate ca nu o stie. Se spune ca daca te urci in barcuta ei si iti pui amprenta in locul potrivit de duce mai sus de rasarit. Se spune ca daca iti pui amprenta la miezul noptii te duce putin mai aproape de imperiul lui Cronos.

Pana la gasirea unei fantani care arata ca sufletul unui copil ...doar ca e usor mai neuniforma.

Nemiscarea

Tacere... Aici sunt numai eu.

Si ploaia.

Daca intrebi un adult ce e ploaia ? Iti va da explicatia stiintifica si probabil iti va spune si care e prognoza meteo, daca vei intreba un copil iti va spune ca e uda si putin cam batrana. Pe masura ce copilul va creste va invata sa iubeasca ploaia sau sa o deteste. Cu ploaia mereu e vorba de extreme, de vicii sau de lipsa lor. Viciul meu in acest caz e naturalist.

Pe cand ma certam cu proiectul intitulat Nora, m-am lovit de o carte, "Patterns in Ibsen's middle plays" si mi-am amintit in acest mod de bucuria de a-l regasi pe Kierkegaard, asadar daca Baudelaire era preocupat cu dandy'ul si spectatorul, Nietzsche cu supraomul, Kierkegaard era preocupat cu 3 tipuri de caractere . Primul tip descris era estetul care traieste pentru placere, care este preocupat de latura exterioara a existentei. Urmatorul este cel etic care este dedicat complet simtului datoriei , iar cel din urma aflat la stadiul cel mai inalt este cel religios.

Daca imi doresc sa fac teatru din simtul datoriei oare ma situez la nivelul etic ? Daca ma pierd la un moment dat si ma refugiez in scoica religioasa asta unde ma duce? Sincera sa fiu nu stiu. Sunt surprinsa sa vad cum pentru unii nu sunt o fasie de lut mai mult sau mai putin desavarsita ca ei ci de multe ori o fasie de nisip pe care in mod eronat au impresia ca pot calca si lasa o urma.
Asta par a-si dori toti acum, a lasa o urma. Sa fie corect sau gresit? Daca faci din teatru un motiv pentru a lasa o urma in sensul complet eronat de a ajunge cineva, de a-ti sti oamenii "numele" devii broasca din imaginarul lui E.Dickinson care isi doreste ca toata lumea sa o auda si sa o cunoasca. Ei par un caz pierdut pentru mine iar eu par un caz pierdut pentru ei.

Revenind la momentul de la care nu am plecat, de dimineata cand fugise somnul catre o alta noapte ti-am cusut numele pe buzunarul drept de la camasa, ti-am scris numele asa cum iti place si dupa am zambit multumita discutand cu cana mea de ceai. Nu stiu inca daca ti-a placut sau nu dar ti-am lasat si zambetul meu pe umarul de la camasa si o doza de empatie si chiar o lacrima pe care sa o folosesti cand esti trist, ia lacrima mea si nu le irosi pe ale tale pastreaza-le pentru micile bucurii.

Stiu ca daca privesti prin binoclul imaginatiei mele tabloul se schimba constant ca niste nori prea rapizi, se pare ca au lipsit la lectia vietii numita lene. Mi-as dori sa plec de aici si sa ma nasc inca odata, de data asta intr-un loc mai cunoscut, as vrea sa ma nasc in mine daca se poate. Sa cunosc spatiul, colturile, cifrele si un nimic sau cel mult doua. As fi mai impacata si mai linistita. As fi mai putin confuza si mi-as apartine mai mult mie. Devine obositor ca si dupa 21 de ani sa reinoiesc abonamentul la mine.
Nu as mai fi o fire atat de contradictorie. Nu as mai tanji la pulsiuni instinctuale si rezervoare de vise freudiene. M-as limita la o viata cu trei usi a mea, a familiei si a idealului.
Unde e mecanismul care imi altoieste retrairea in amintire ?

Act

In mine se scrie o carte si nu am puterea sa o opresc. Cred ca m-am hotarat sa fac teatru din acelasi motiv pentru care l-au facut si J. Grotowski sau Artaud, terapie sociala-teatru antidot, desi acest tip de teatru e accesibil numai prin actul sacrificial al actorului. Asadar am ajuns prinsa in propriul mecanism al cruzimii si al vindecarii.

Mi-e teama.

Am gasit in teatru acel loc in care pot sa zac zile in sir hranita de inconstient.Am gasit locul in care pot sa tip, am gasit locul in care pot juca fiind eu . Daca intentia oamenilor a fost de a depasi acel stadiu de incomplet prin teatru atunci din punctul meu de vedere e realizat.
Folosind sistemele de interogatie propuse atat de Stanislavski cat si de Grotowski se ajunge la lucrul cel mai important : introspectie.
Am ajuns sa imi cunosc toate buzunarele subepidermice in ultimele 4 luni involuntar, crud si absolut banal. Cuvintele trec prin emisfera cerebrala ca prin gara unui orasel de provincie care are in loc de sala de asteptare doua scanduri. Cat de mult conteaza sa iei "the sickness of society to yourself" in order to purify the community through your release(Artaud).
Revenind la aura nobila a teatrului instaurata de Grotowoski se ajunge la o singura dorinta, de a umple golurile si a depasi limitele asadar de a se ajunge la realizare.

Ma intreb chiar se ajunge la realizare? Nu se ajunge la realizare ci la mai mult sacrificiu, iar actul descoperirii din jocurile novicilor (micilor actori) ne duce inapoi la un teatru sarac, obiectele folosite in jocul teatral fiind ce ne dorim noi sa fie.
Mi-as dori sa extrag cumva exact sentimentul pe care mi-l doresc sa il transmit prin teatru dar niciodata nu voi putea, cuvintele vor fi permanent insuficiente si nici macar pregatita de un maestru precum Lecoq nu le voi putea mima prin masca.
De asta teatrul recurge la diferite masti, masti neutre -> masca neutra e defapt actorul empatic care are capacitatea de a-si asuma in viata de zi cu zi ceea ce are loc pe scena.

Mai da-mi un pahar. Din stanga i se da un pahar.

Going to black.